Scriitor consacrat în perioada comunistă, recunoscut pentru inventivitatea limbajului, Fănuș Neagu a fost un mare pasionat de fotbal.

Fănuș Neagu, Rapidul și Securitatea ( foto alaturi de Ioan Chirila, autorul Bibliei rapidiste ”)

Scriitor consacrat în perioada comunistă, recunoscut pentru inventivitatea limbajului, Fănuș Neagu a fost un mare pasionat de fotbal. Era un admirator al sportivilor, dar si un cunoscut suporter al Rapidului București. Cele mai multe meciuri ale Rapidului le viziona la fata locului, din tribuna stadionului Giulesti sau Republicii „Este singurul loc unde îmi pot îngădui polemică liberă și unde pot spune unele lucruri pe față, pe care altminteri nu am cum să le spun. Ce, în presa noastră se poate scrie că se linge talpa șefilor ? Că stăpânește incompetența ? Eu scriu despre fotbal, dar toată lumea înțelege că este vorba de cu totul altceva” , ar fi spus Fănuș Neagu, potrivit Securității.
Vorbele sale au fost argumente pentru declanșarea urmăririi informative. Scriitorul devenise obiectivul ,,Grădișteanu Vasile” . Numele de cod era luat după numele localității în care acesta se născuse în 1932, Grădiștea de Sus. Dosarul său din arhivele Securității este masiv și cuprinde cinci volume. Devenise un personaj popular, dar și destul de critic la adresa regimului politic, iar reacțiile și relațiile sale erau monitorizate. Tangența cu lumea fotbalului nu rămânea neglijată. De fapt, un motiv pentru care scriitorul era monitorizat rezida chiar din modul în care Fănuș Neagu folosea presa sportivă pentru a-și exprima nemulțumirile la adresa societății, iar in Giulesti, in mijlocul rapidistilor, atat de dragi lui, el se regasea cel mai bine. Se regasea pe sine.
Securitatea îl monitoriza și în deplasările pe care le făcea pentru a asista la meciurile Rapidului. Câteva aspecte dintr-o vizită a lui Fănuș Neagu la Torino în decembrie 1967. În Italia, Rapid, campioană a României, juca împotriva lui Juventus. Din delegație mai făceau parte scriitorii Ion Băieșu și Gheorghe Tomozei, dar și câțiva jurnaliști. Ajunși la Torino, scriitorii au început să scoată în evidență lipsurile României comuniste în dialoguri ironice, notează sursa Securității.

Tomozei spunea: „Nu văd fraților o casă de cultură a tineretului. Nu văd o coadă la carne. Asta-i curată dezorganizare … ”.

Fănuș Neagu răspunde : „Nu vă luați după reclamele luminoase și după casele astea mari și frumoase. Totul este de carton. Satele lui Potemkin ? Știți voi …”.

Seara, la cocktailul oferit de clubul Juventus, Tomozei se adresa sursei Securității cu același umor: „În clubul ăstora stăteau foarte bine toți jucătorii de la Rapid cu familiile lor”.

Fănuș Neagu își găsea pe stadionul Giulesti surse de inspirație. Le făcea rost prietenilor de bilete la meciuri, după cum reiese din aceleași dosare ale Securității. Scria mult despre sport, iar Alex Ștefănescu povestea că „tipografii se adunau în fiecare noapte în jurul linotipistului care culegea cronica sportivă a lui Fănuș Neagu și o citeau” . Vroiau să fie primii care savurează cuvintele talentatului autor. În prefața cărții „Cronici de carnaval”, apărută în 1972, Neagu explica pasiunea atât de comună pentru fotbal:

„Eu, când eram mic și vroiam să fiu mare, credeam că voi ajunge un fotbalist celebru. Dar n-am ajuns decât cronicar (cine m-o fi lucrat?!)”

Cartea conține cronici sportive în care puteți regăsi numeroase ironii și aluzii la lucrurile care nu îi conveneau. Textele sale ating multe teme sociale. Spre exemplu, veșnica problemă cu mersul trenurilor este întâlnită frecvent:

„Am înțeles de ce toate trenurile dinspre Moldova sosesc cu întârziere de câte șapte sau 10 ore în Gara de Nord”

„Nu-ți vine să-ți atârni ranița în spinare ca să pornești la Sinaia sau Predeal când știi că vei călători într-un picior”

„Cel mai greu meci l-am susținut acum o săptămână când m-am decis să plec spre Marea Neagră și-am avut ideea neghioabă să nu plec pe jos, ci cu trenul. La casa de bilete am pierdut trei zile, toți nasturii de la haină și o sanda romană, dar de material plastic. În tren n-am avut loc – știți, eu țin cu Rapidul și mi-au dat un tichet cu număr aiurea – până la Lehliu am stat între tampoane, la Lehliu s-a deschis vagonul

restaurant, dar, toate scaunele fiind ocupate din timp de rudele ospătarilor, am fost îmbrâncit de colo-colo vreo 20 de minute, până când șeful vagonului – suflet ales – s-a milostivit de mine și mi-a zis: auzi mă, suie-te-n spinarea mea sau într-o frapieră”

Și exemple de acest fel pot fi extrase din aproape fiecare cronică. Articolele lui Fănuș Neagu tratează probleme diverse ale societății comuniste, de la arbitri bătuți în ligile inferioare la cenzura din presă. Nu lipsesc micile sale războaie, cum ar fi cele cu Cristian Țopescu sau cu suporterii echipei UTA. Aceste cronici îl făceau pe scriitor să se simtă cât mai liber, cât mai viu, după cum se exprima chiar Fănuș Neagu. Textele îi confereau o aură de rebel, care s-a accentuat odată cu rigidizarea regimului comunist. Într-o perioadă care a produs suficient balast literar și mediatic, Fănuș Neagu însuflețea frazele pentru a descrie un regim fără suflet.

Sursa Fănuș Neagu, Cronici de carnaval, București, Editura Stadion, 1972; Cornel Dinu, Zâmbind din iarbă, București, editura Minerva; ,